Gâscă de zăpadă

Specia ajunge accidental în România, de obicei în pasaj în timpul migrațiilor din regiunea estică a Americii de Nord spre vestul și centrul continentului european. Gâștele de zăpadă s-au adaptat rapid la utilizarea zonelor agricole, fapt pentru care populația speciei este în ascensiune. Pe timpul iernii și în timpul migrației, specia poate fi observată pe terenurile agricole arate sau inundate. De asemenea, mai utilizează și lacuri, iazuri și mlaștini unde se odihnesc în apropierea malurilor și în ape deschise. Specia poate avea două subspecii distincte, în funcție de culoarea penajului, albă sau albăstrie. Subspecia albă, cea mai des întâlnită, se distinge prin dungile albe de pe aripi, iar cea albăstrie are dungile albastre pe aripi, cu excepția capului, gâtului și vârfului cozii care rămân albe. Lungimea corpului este de  69-83 cm, iar anvergura aripilor este de 138 cm, cu o masă corporală medie de 1600-3300 g. Se hrănește în special cu rădăcini și tuberculi de plante. Longevitatea maximă înregistrată este de 27 de ani.

Specia ajunge accidental în România, de obicei în pasaj în timpul migrațiilor din regiunea estică a Americii de Nord spre vestul și centrul continentului european. Gâștele de zăpadă s-au adaptat rapid la utilizarea zonelor agricole, fapt pentru care populația speciei este în ascensiune. Pe timpul iernii și în timpul migrației, specia poate fi observată pe terenurile agricole arate sau inundate. De asemenea, mai utilizează și lacuri, iazuri și mlaștini unde se odihnesc în apropierea malurilor și în ape deschise. Specia poate avea două subspecii distincte, în funcție de culoarea penajului, albă sau albăstrie. Subspecia albă, cea mai des întâlnită, se distinge prin dungile albe de pe aripi, iar cea albăstrie are dungile albastre pe aripi, cu excepția capului, gâtului și vârfului cozii care rămân albe. Lungimea corpului este de  69-83 cm, iar anvergura aripilor este de 138 cm, cu o masă corporală medie de 1600-3300 g. Se hrănește în special cu rădăcini și tuberculi de plante. Longevitatea maximă înregistrată este de 27 de ani. mai putin

Gâsca de zăpadă cuibărește începând cu luna mai până la mijlocul lunii august, dar părăsește teritoriile de cuibărit imediat și începe migrația ce durează aproximativ 6 luni până ajung în regiunile mai calde. În timpul migrației de primăvară, stoluri de dimensiuni mari zboară la altitudini foarte mari pe coridoare de migrație înguste, mai bine de 4800 km de la zonele tradiționale de iernat spre tundră. Se hrănește și pe traseul de migrație pe terenuri agricole cu rizomi și alte rădăcini de cereale, dar preferă să pască semințele de porumb, grâu sau sorb, rămase în urma recoltării. Perechile se formează pe toată durata vieții începând cu al doilea an de viață, cu toate că cuibăritul începe din al treilea an. Femela se va întoarce pentru cuibărit la locul de unde a eclozat în fiecare an. Femela alege locul de cuibărit pe o zonă mai înaltă. Cuibul constă într-o adâncitură pe care o acoperă cu material vegetal care apoi este reutilizat an de an. Puii se hrănesc singuri, dar sunt protejați de ambii părinți. Iernează cu precădere în jumătatea sudică a continentului nord-american, dar unii indivizi pot traversa Oceanul Atlantic, ajungând rareori până spre centrul continentului european.

Gâsca de zăpadă cuibărește începând cu luna mai până la mijlocul lunii august, dar părăsește teritoriile de cuibărit imediat și începe migrația ce durează aproximativ 6 luni până ajung în regiunile mai calde. În timpul migrației de primăvară, stoluri de dimensiuni mari zboară la altitudini foarte mari pe coridoare de migrație înguste, mai bine de 4800 km de la zonele tradiționale de iernat spre tundră. Se hrănește și pe traseul de migrație pe terenuri agricole cu rizomi și alte rădăcini de cereale, dar preferă să pască semințele de porumb, grâu sau sorb, rămase în urma recoltării. Perechile se formează pe toată durata vieții începând cu al doilea an de viață, cu toate că cuibăritul începe din al treilea an. Femela se va întoarce pentru cuibărit la locul de unde a eclozat în fiecare an. Femela alege locul de cuibărit pe o zonă mai înaltă. Cuibul constă într-o adâncitură pe care o acoperă cu material vegetal care apoi este reutilizat an de an. Puii se hrănesc singuri, dar sunt protejați de ambii părinți. Iernează cu precădere în jumătatea sudică a continentului nord-american, dar unii indivizi pot traversa Oceanul Atlantic, ajungând rareori până spre centrul continentului european. mai putin

Populația europeană de iarnă este relativ mică, atingând până în 200-2000 de indivizi și, în ciuda declinului în perioada 1990-2000, populația speciei a crescut nesemnificativ în unele zone din nordul continentului european rămânând per total stabilă. În România specia este semnalată foarte rar neexistând o populație stabilă.

Populația europeană de iarnă este relativ mică, atingând până în 200-2000 de indivizi și, în ciuda declinului în perioada 1990-2000, populația speciei a crescut nesemnificativ în unele zone din nordul continentului european rămânând per total stabilă. În România specia este semnalată foarte rar neexistând o populație stabilă. mai putin

Cuibăritul începe în lunile mai-iunie, în funcție de condițiile de ninsoare. Femela clocește 3-5 ouă, a căror dimensiuni sunt de 72x46 mm, timp de 22-25 de zile. Puii sunt apărați de ambii părinți și dezvoltă penajul la 42-50 de zile după eclozare, dar rămân cu părinții până la vârsta de 2-3 ani. Perechile îngrijesc o singură generație de pui pe an.

Cuibăritul începe în lunile mai-iunie, în funcție de condițiile de ninsoare. Femela clocește 3-5 ouă, a căror dimensiuni sunt de 72x46 mm, timp de 22-25 de zile. Puii sunt apărați de ambii părinți și dezvoltă penajul la 42-50 de zile după eclozare, dar rămân cu părinții până la vârsta de 2-3 ani. Perechile îngrijesc o singură generație de pui pe an. mai putin

Declinul speciei este atribuit vânătorii, otrăvirii cu pesticide și pierderii habitatului specific prin drenarea zonelor umede, extracția turbei, poluarea cu petrol și defrișările. Ca măsuri de conservare se impun interzicerea vânătorii și controlul braconajului, managementul nivelului apei din rezervoare, respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere, evitarea folosirii semințelor tratate în vecinătatea zonelor umede și refacerea vegetației la un nivel ecologic optim.

Declinul speciei este atribuit vânătorii, otrăvirii cu pesticide și pierderii habitatului specific prin drenarea zonelor umede, extracția turbei, poluarea cu petrol și defrișările. Ca măsuri de conservare se impun interzicerea vânătorii și controlul braconajului, managementul nivelului apei din rezervoare, respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere, evitarea folosirii semințelor tratate în vecinătatea zonelor umede și refacerea vegetației la un nivel ecologic optim. mai putin