Foto: Marius Iana
Descriere
Şoimul de iarnă este caracteristic zonelor joase împădurite, păşunilor
şi mlaştinilor. Este cel mai mic dintre răpitoarele din Europa, însă
foarte agil şi rapid. Lungimea corpului este de 26-33 cm şi are o
greutate de circa 125-210 g pentru mascul şi 190-300 g pentru femelă,
aceasta fiind mult mai mare decât masculul. Anvergura aripilor este
cuprinsă între 50-73 cm. În Europa medievală era folosit de către
crescătorii de şoimi ca „pe un şoim potrivit pentru o doamnă”. În
prezent este antrenat rar de către crescători, datorită restricţiilor
impuse pentru conservarea speciilor de păsări. Capul şi spatele
masculului sunt gri, iar pieptul şi abdomenul crem-ruginiu cu striuri
închise. Penajul femelei este maroniu pe spate şi pal roşiatic cu
striuri pe abdomen. Se hrăneşte în special cu păsări mici cum sunt
ciocârliile, fâsele, vrăbiile. Preferă puii tineri neexperimentaţi.
Hrana este completată şi cu insecte, mamifere mici şi şerpi.
Şoimul de iarnă este caracteristic zonelor joase împădurite, păşunilor
şi mlaştinilor. Este cel mai mic dintre răpitoarele din Europa, însă
foarte agil şi rapid. Lungimea corpului este de 26-33 cm şi are o
greutate de circa 125-210 g pentru mascul şi 190-300 g pentru femelă,
aceasta fiind mult mai mare decât masculul. Anvergura aripilor este
cuprinsă între 50-73 cm. În Europa medievală era folosit de către
crescătorii de şoimi ca „pe un şoim potrivit pentru o doamnă”. În
prezent este antrenat rar de către crescători, datorită restricţiilor
impuse pentru conservarea speciilor de păsări. Capul şi spatele
masculului sunt gri, iar pieptul şi abdomenul crem-ruginiu cu striuri
închise. Penajul femelei este maroniu pe spate şi pal roşiatic cu
striuri pe abdomen. Se hrăneşte în special cu păsări mici cum sunt
ciocârliile, fâsele, vrăbiile. Preferă puii tineri neexperimentaţi.
Hrana este completată şi cu insecte, mamifere mici şi şerpi.
mai putin
Etimologia denumirii stiintifice
Numele de gen provine din cuvântul latin falx – seceră, cu referire la silueta cu aripi lungi şi ascuţite sau, după alte surse, din falcate
cu referire la ciocul sau ghearele curbate. Numele de specie provine
din cuvântul latin columba, cu referire la faptul că în zbor silueta sa
seamănă cu cea a unui porumbel.
Numele de gen provine din cuvântul latin
falx – seceră, cu referire la silueta cu aripi lungi şi ascuţite sau, după alte surse, din
falcate
cu referire la ciocul sau ghearele curbate. Numele de specie provine
din cuvântul latin columba, cu referire la faptul că în zbor silueta sa
seamănă cu cea a unui porumbel.
mai putin
Localizare si comportament
Este o specie cuibăritoare în nordul continentului european. Când
vânează, zboară repede şi la înalţime de sub un metru deasupra solului
folosindu-se de copaci şi tufişuri pentru a-şi surprinde prada, pe care o
prinde în aer. Perechea vânează adeseori împreună şi unul dintre
parteneri sperie prada şi o conduce spre celălalt. Celelalte păsări
prădătoare evită în general şoimii de iarnă din cauza agilităţii şi
agresivităţii acestora. Specia este monogamă cel puţin pentru un sezon
de cuibărit, deşi copulări cu alţi parteneri au fost înregistrate.
Primăvara, masculii migrează spre nord înaintea femelelor. Deşi se
reîntorc în acelaşi teritoriu, adeseori nu folosesc acelaşi cuib. Nu îşi
construieşte propriul cuib şi foloseşte cuiburi mai vechi de cioară sau
coţofană, amplasate în păduri de conifere sau de amestec. În absenţa
acestora cuibăreşte pe margini stâncoase sau chiar pe sol. Îşi apără
teritoriul foarte agresiv. Longevitatea maximă cunoscută este de 12 ani
şi şapte luni. Iernează în centrul şi estul continentului european.
Este o specie cuibăritoare în nordul continentului european. Când
vânează, zboară repede şi la înalţime de sub un metru deasupra solului
folosindu-se de copaci şi tufişuri pentru a-şi surprinde prada, pe care o
prinde în aer. Perechea vânează adeseori împreună şi unul dintre
parteneri sperie prada şi o conduce spre celălalt. Celelalte păsări
prădătoare evită în general şoimii de iarnă din cauza agilităţii şi
agresivităţii acestora. Specia este monogamă cel puţin pentru un sezon
de cuibărit, deşi copulări cu alţi parteneri au fost înregistrate.
Primăvara, masculii migrează spre nord înaintea femelelor. Deşi se
reîntorc în acelaşi teritoriu, adeseori nu folosesc acelaşi cuib. Nu îşi
construieşte propriul cuib şi foloseşte cuiburi mai vechi de cioară sau
coţofană, amplasate în păduri de conifere sau de amestec. În absenţa
acestora cuibăreşte pe margini stâncoase sau chiar pe sol. Îşi apără
teritoriul foarte agresiv. Longevitatea maximă cunoscută este de 12 ani
şi şapte luni. Iernează în centrul şi estul continentului european.
mai putin
Populatie
Populaţia europeană a speciei este relativ mică, cuprinsă între
31000-49000 de perechi. S-a menţinut stabilă în perioada 1970-1990. În
perioada 1990-2000, cu excepţia Suediei unde efectivele au marcat o
scădere, acestea s-au menţinut stabile sau au marcat o uşoară creştere.
Cele mai mari efective cuibăritoare sunt în Rusia, Norvegia şi Suedia.
Populaţia europeană a speciei este relativ mică, cuprinsă între
31000-49000 de perechi. S-a menţinut stabilă în perioada 1970-1990. În
perioada 1990-2000, cu excepţia Suediei unde efectivele au marcat o
scădere, acestea s-au menţinut stabile sau au marcat o uşoară creştere.
Cele mai mari efective cuibăritoare sunt în Rusia, Norvegia şi Suedia.
mai putin
Reproducere
Soseşte din cartierele de iernare în aprilie. Femela depune de obicei
4-5 ouă, cu o dimensiune medie de 40 x 31,5 mm. Incubaţia durează în
medie 28-32 de zile şi este asigurată în proporţie de 90% de către
femelă, care în această perioadă este hrănită de mascul. La eclozare
puii cântăresc aproximativ 13 g. Puii devin zburători la 29-31 de zile
şi rămân dependenţi de părinţi încă patru săptămâni. Uneori, exemplarele
de un an, în special masculii, participă la hrănirea familiei alături
de perechea de adulţi. Adeseori, când hrana este suficientă, două treimi
din numărul puilor ce au eclozat ajung zburători. În anii cu hrană
puţină doar o treime din numărul puilor eclozaţi ajung zburători. Ajung
la maturitate sexuală la un an, însă cei mai mulţi masculi cuibăresc
numai în al doilea an. La fel ca în cazul altor răpitoare, masculul este
cel ce asigură în principal hrana familiei.
Soseşte din cartierele de iernare în aprilie. Femela depune de obicei
4-5 ouă, cu o dimensiune medie de 40 x 31,5 mm. Incubaţia durează în
medie 28-32 de zile şi este asigurată în proporţie de 90% de către
femelă, care în această perioadă este hrănită de mascul. La eclozare
puii cântăresc aproximativ 13 g. Puii devin zburători la 29-31 de zile
şi rămân dependenţi de părinţi încă patru săptămâni. Uneori, exemplarele
de un an, în special masculii, participă la hrănirea familiei alături
de perechea de adulţi. Adeseori, când hrana este suficientă, două treimi
din numărul puilor ce au eclozat ajung zburători. În anii cu hrană
puţină doar o treime din numărul puilor eclozaţi ajung zburători. Ajung
la maturitate sexuală la un an, însă cei mai mulţi masculi cuibăresc
numai în al doilea an. La fel ca în cazul altor răpitoare, masculul este
cel ce asigură în principal hrana familiei.
mai putin
Amenintari si masuri de conservare
Degradarea habitatelor, poluarea cu pesticide şi deranjul păsărilor sunt principalele pericole ce afectează specia.
Degradarea habitatelor, poluarea cu pesticide şi deranjul păsărilor sunt principalele pericole ce afectează specia.
mai putin
GALERIE POZE SI ILUSTRATII